O amintire personala.

Cunosteam bine peroanele si configuratia garii. Doar imi petrecusem mereu cateva minute din plimbarile prin oras traversand mica gara, atent fiind la vagoanele si locomotivele ce o strabateau. Acolo vazusem unul din putinele si mereu dezolantele personale care veneau de la Odobesti.

 Gara in 1993 pastra inca mult din aspectul ei original. Peroanele inca nu fusesera acoperite, inca joase si pavate cu dale din piatra, nu fusese sapat pasajul ce strabatea pe sub pamant putinele linii. Erau aceleasi peroane din ilustratele vechi si numai increngatura catenarei iti aducea aminte de anul in care esti.

Ceva in ziua aceia era insa altceva. In apropierea mea de gara am vazut un fum negru care se ridica undeva de pe linia unu, asa cum mi s-a parut mie atunci. M-am apropiat timid si speriat de masinaria aceia de basm, care respira greu in miros de abur, ulei si otel. Un miros atat de straniu, pe care simturile mele mereu ascutite in prezenta unei locomotive nu-l mai simtisera. Era un miros simplu, de apa fiarta amestecat cu mirosul de fier incins si carbune. Miros de apa, pamant si foc, unite pentru a misca din loc tone de fier si odata cu ele oameni, amintiri si vise. Era acea minune a cautarii si staruintei omului, a visului sau de a strabate lumea repede, era o locomotiva cu aburi.

Acum parea stinghera intr-ul capat de peron, intr-o gara pe care candva a invaluit-o in “nouri de fum “ in tremurul sacadat al pompei de aer, in fortarea-I de animal preistoric imblanzit si trezit la viata de vointa unui om. Era frumoasa, asa cum numai masinariile simple, nascute din sclipirea geniului uman pot fi, cu toate secretele la vedere, cu cilindrii datatori de viata si de sudoare acoperiti de misteriosul abur.

 Cine nu a vazut niciodata o locomotiva cu abur in presiune nu poate intelege magia unei asemenea nascociri, sentimentul ca esti langa o fiinta vie, care respira langa tine, care traieste pe cele doua bretele de otel pe care isi sprijina fragil rotile, care-si aduna in maruntaiele-i de foc puterea de a merge mai departe.

 Aburul din pantece e precum suflul unui om incercat de o greutate pe care trebuie sa o duca cu el.  E suflul sau si sufletul lui.

 Acum, pe prima linie a garii pe care o stiam atat de bine statea acea masinarie plina de suflet, pe care o simteam calda si puternica. Niciodata gara nu mi s-a parut mai vie. Zidurile vechi regasisera un vechi prieten. Doua elemente nedespratite vreme de un veac, gara si locomotiva cu aburi se regaseau acum. Poate ca stiau in sinea lor ca se vor revedea pentru ultima data…

 Poate pentru ca focul plamadise totul….si caramida rosie din sufetul garii si fierul masinii si aburul care le unea acum.

Ma amuza mereu in copilarie sa vad o locomotiva trasa pe prima linie a garii. Era extrem de putin folosita si se afla inca la nivelul initial de acum un veac. Linia asta parea ca vrea sa intre sub frema garii, sa se adaposteasca de ploaie sau de soare. De fiecare data cand o “electrica” intra pe linia unu, parea ca atinge cu acoperisul cladirea. In clipa in care se oprea inchidea peronul ca o usa, atat de aproape era de ziduri! Sau cel putin asa mi s-a parut mie de fiecare data cand ieseam din sala caselor de bilete si ajungeam pe peron.

Acum insa acea locomotiva parea de acolo. Nu mai chinuia cu nimic ochiul, cu forme drepte si impersonale, ci statea potolita langa copertina garii.

 Odata ajuns am traversat multimea si am ajuns langa locomotiva. Pentru mine era colosala, desprinsa din cartile mele “cu trenuri”, din pozele vechi, din amintirile parintilor mei. Nu-mi aduc aminte nimic altceva, nici dezvelirea placilor, nici oficialii plictisiti, decat masinaria aceia care respira greu, gata sa se puna la drum. Pe o placa montata pe capacul cutiei de fum fusese scris : “1893-1993 centenarul liniei de cale ferata Focsani-Odobesti”.

Nu stiu de ce dar atunci am fost suparat ca cineva a pus acesta placa si a impodobit partea frontala a cazanului cu o coroana de flori. Erau lucruri care imi distrageau atentia de la marele intreg care era aceasta locomotiva.

Era 50.402 care la acea data era a depoului Tecuci. La un veac dupa ce primul tren a plecat din Focsani pe noua linie, lui 50.402 ii revenise misiunea de a fi ultima locomotiva cu abur care traversa viile Odobestiului. La mai putin de un an dupa, ultimul tren de calatori facea acelasi drum.

Nu am putut pleca atunci cu acel tren fabulos. L-am vazut plecand incet printre vii, salutand pamantul si oamenii. Nici macar nu am dat atentie vagoanelor pe care locomotiva le insira dupa ea. Ani mai tarziu privind fotografii facute atunci am admirat si Hecht-ul si Breda de dupa locomotiva. Cele doua vagoane le-am regasit si fotografiat mai tarziu. 50.402 insa fusese topita......…

50.402 in presiune, la iesirea din gara Focsani spre Odobesti. Fotografiile au fost facute de regretatul Antonio Bianco si fac parte din colectia membrului Tren Club Roman, Mircea Dorobantu.

In loc de epilog.

10 ani mai tarziu am inceput sa strang date, fotografii, amintiri ale semenilor nostrii despre calea ferata. Un material structurat despre istoria caii ferate e un efort care ma depaseste. Volumul materialelor adunate, dorinta de a cuprinde cat mai multe aspecte, si nu in ultimul rand lipsa timpului, ar fi facut un astfel de demers aproape irealizabil. Si atunci am incercat sa structurez cateva informatii care sa fie grupate intr-o mica monografie a “liniilor vinului”.

In 2006 cand lucrarea de documentare a imbracat forma acestui site din cele trei linii vrancene nu a mai ramas prea mult. Calea ferata ingusta care lega Odobestiul de Burca  disparuse deja de trei decenii. Ea mai traieste inca in amintirea a foarte putini si prin cateva urme care au mai ramas in teren. Mica linie, si cea mai veche dintre ele, linia Focsani-Odobesti este acum parasita si in “conservare”. Datorita apropierii de orasul resedinta de judet si slabei dezvoltari industriale a zonei, linia are minime sanse sa mai fie functionala vreodata. Declinul ei nu a inceput in ultimul deceniu ci din anii ‘80 datorita realei concurente a transportului auto.

Singura care mai este folosita, si cred pentru inca foarte putina vreme, este linia Marasesti-Panciu. Parca intr-o ultima revedere, frumoasa gara de pe dealul Panciului bombardata in anii primului razboi, recladita si apoi din nou distrusa de seismul din noiembrie 1940, rezidita in anii celui de al doilea razboi mondial, primeste vizita unui batran 750. Automotorul, de aceiasi varsta ca si cladirea garii, mai trece o singura data pe zi prin podgorie amintind celor care vor sa vada de aceasta parte frumoasa a istoriei podgoriei. Privind automotorul oprit vreme de cateva minute in fata garii nu pot sa nu ma gandesc la intalnirea dintre doi batrani. Ar putea sa povesteasca atatea, dar prefera sa se priveasca in ochi, in tacere, constienti ca nu ar interesa pe nimeni. E si povestea acestor cai ferate, a acestor gari si a batranelor trenuri. Mai interesaza doar pe putini, pe prea putini.

Superba si trista imaginea lui 762 care intra in august 2006 in gara Panciu pilotat printre buruienile ce au atins un stat de om. Desi fotografiile au fost realizate duminica, trenul era plin. In 2007 a ramas doar perechea lui, de dimineata. Absolut fara logica, navetistii care dimineata folosesc trenul, seara trebuie sa se intoarca cu microbuzul. In 2008 s-a repus in functiune trenul de seara spre Marasesti, anulat insa dupa 3 luni...

Cu imaginea lui 785, ajuns in plina noapte in gara Panciu, singurul tren care lega in vara lui 2007 podgoria cu tara, se incheie “drumul vinului”. Din liniile care strabateau candva via a ramas doar aceasta, drumul Panciului. Candva, automotoarele din aceasta serie erau mandria unei administratii de cale ferata, astazi o umbra a ceea ce era. Frumoaselor “aerodinamice”, le-a revenit cinstea de a circula ultimele, pe singura linie a vinului inca in functiune. Ascuns in plina noapte, fotografului inarmat cu pasiune, rabdare, trepied si un gram de noroc va incerca sa surprinda in cele cateva minute cat are la dispozitie, macar un cadru din ceea ce va deveni curand istorie.

In cateva imagini...

In 13 octombrie 2003, in plina toamna, un zvonul inchiderii liniei Panciului a inceput sa circule in presa. Un zvon care m-a facut sa plec spre orasul dintre vii, inarmat cu apartul de fotografiat. Am realizat atunci cateva poze. Prea putine... De unde sa stiu ca in doar 4 ani Halta Crucea de Jos avea sa fie complet dezafectata si mica statie demolata si furata caramida cu caramida, statia Diocheti va ramane doar cu linia directa, gara Panciu va fi transformata in ruina... Am fotografiat atunci tot ceea ce am gasit in statia Panciu, instalatiile de semnalizare bine ingrijite si perfect functionale, rampa de marfa plina de lemn, si o linie in perfecta stare si complet refacuta cu doar 4 ani mai devreme. In 2007, an in care au fost realizate majoritatea imaginilor prezente aici si an in care a fost elaborat si materialul, majoritatea obiectivelor de pe linie erau in stare deplorabila. Doar 4 ani din cei 104 ai liniei...

Un gand...

Ora patru dimineaţa. Din Sârbi plecasem de aproape o oră şi era încă întuneric. Deşi ieşisem din Boloteşti pe undeva pe o uliţă, mai aveam încă inima strânsă din cauza lătrăturilor de câini.

           Mama mi-a zis că am ajuns la gară deşi mare lucru nu se vedea. La vreo cinci-şase metri în faţă, ca o fotografie, se zărea un geam murdar prin care lumina slabă a unei lămpi cu petrol nu putea ieşi. Prin faţa ei treceau din când în când două-trei gâzuliţe atrase de petecul alb-gălbui. E un pic răcoare. În jur dialoguri scurte între interlocutori care-şi ghicesc cu greu poziţia.

           La un moment dat s-a auzit un şuierat prelung cu un accent scurt pe final. Am ştiut că e trenul. Zilnic, peste satul vecin, peste două gârle şi imaş ajungea la urechea mea ţiuitul lui. Nu-l văzusem nici o dată. Stăteam în grădină şi mă uitam spre Găgeşti. Tabloul era sfâşiat în două de o dungă de fum ce ieşea deasupra caselor, copacilor şi viilor printre care şerpuia calea ferată. Era ca urma lăsată de un avion supersonic pe cer. Din ce-mi povestiseră părinţii trenul mi-l închipuiam ca pe o cameră mai mare, puţin alungită în care lumea stătea pe nişte tamburele de lemn.

           Când a început să i se audă gâfâitul sacadat mama m-a tras mai aproape de ea să mă ţină cu mâinile de umeri. Apoi, în dreapta, am zărit o luminiţă care se apropia uşor în timp ce creştea şi zgomotul. Curios mi s-a părut faptul că luminiţa se înălţa şi că a trecut pe lângă mine cu mult pe deasupra ochiului de geam al casei de bilete. Prin aer am ghicit un abur cald. Zgomotul de fiare lovite a încetat şi a rămas doar un pufff-pac, …pufff-pac… pe care nu am mai avut timp să-l studiez pentru că mama m-a luat de subsiori şi m-a ridicat pe o platformă. Abia atunci am zărit lumina slabă ce ieşea prin geamul uşii vagonului. Am intrat. Înăuntru era o atmosferă plăcută. Era cald, mirosea a motorină şi totul era învăluit într-o lumină slabă, discretă dată de becurile din tavan. Era prima dată în viaţă când eram înconjurat de lumina dată de energia electrică. De o parte şi de alta a culoarului erau bănci frumos arcuite făcute din stinghii de lemn. Toate locurile erau ocupate aşa că am rămas în picioare şi am început să admir lucrătura din fier forjat a suporturilor pentru bagaje.

           Totul s-a zguduit o dată şi am realizat că am început să ne mişcăm. Pentru că întunericul se ridică repede spre dimineaţă, mi-am îndreptat atenţia spre ferestrele prin care vedeam goana copacilor de pe marginea căii ferate. Din podea simţeam în tălpi vibraţia vagonului şi auzeam un zgomot sacadat. Până să mă urc în tren am pipăit eu cu piciorul şina ca să-mi fac aşa o idee dar, tot nu înţelegeam de unde vine acel pac-pac, …pac-pac…

           Am ajuns repede la Odobeşti. Am coborât şi abia atunci am admirat locomotiva şi vagoanele pe care am să le revăd, după ce s-a electrificat satul, în filmele western. Mi s-au părut mari, frumoase. Mama mi-a spus că vom merge să ne urcăm în alt tren care ne va duce la Focşani.

           Atunci a fost surpriza mare când, în faţa gării, am văzut că ne aşteaptă o locomotivă de două ori mai mare decât cea care mă uimise cu doar un minut mai devreme. 

                                               Scrisă de Telu a lu’ Virgil şi a lu’ Maricica Cojocaru din Sârbi.

toate elementele prezentului site sunt protejate prin drept de copy-right catalin pavel

[Home] [Focsani-Odobesti] [Odobesti-Burca] [Marasesti-Panciu] [amintiri]